Home > Religie > Colocviu … interior

Colocviu … interior

February 14th, 2012 Leave a comment Go to comments

Păcatul ne desparte de Dumnezeu; cine ne poate readuce la El? Inima omului este plină de … atâtea gânduri (rele); cine o poate schimba sau salva?

Numai cel care a creat-o. Numai cel infinit în bunătate şi putere. Andre Frossard, ateu care s-a convertit într-o capelă a unor călugăriţe în care intrase să caute un prieten, spunea că Dumnezeu e “în stare să spargă piatra cea mai dură, şi chiar ceea ce este mai dură decât piatra: inima omului”.

Numai El, Dumnezeu făcut om, poate reda vieţii omeneşti acea dimensiune pe care voia să o dea omului şi lumii chiar de la origine.

Când omul s-a răzvrătit şi a supus şi lumea deşertăciunii, Dumnezeu, izvorul lumii şi al omului, nu şi-a întors faţa de la creatura Sa, ci a avut iniţiativa împăcării.

Pentru a împăca totul cu sine a trimis pe Fiul Său sa se facă om pentru a-l readuce pe om la Creator, care după ce l-a creat nu ne-a părăsit până nu ne-a văzut din nou reabilitaţi. ”Când a sosit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe fiul său ca să mântuiască pe cei de sub lege şi să-I facă fii şi mostenitori.” (Gal. 4,4-5)

Fiul lui Dumnezeu, coborât pe pământ, a intrat până în străfundurile tainei suferinţei şi morţii, născută din păcat. Şi aceasta nu numai pe cruce, căci toată viaţa Sa a fost o adâncire în taina omului pierdut.

Isus nu s-a izolat de cei neliniştiţi, slabi şi păcătoşi. A vrut să se adâncească în mizeria umană, care cuprinde omenirea pe întreg cuprinsul planetei, ca în acest adânc omul să nu se simtă singur şi să nu dispere.

Durerea lui a început chiar din momentul naşterii. Dar nu atât împrejurările grele de viaţă, pe care le-a acceptat dorind să trăiască precum cei săraci, ci mai ales neînţelegerea din partea oamenilor şi refuzul lor de a primi darul mântuirii – aceasta ia împovărat mai mult inima –, ca să poată oferi Tatălui ceresc, împreună cu toate inimile apăsate, o Inimă zdrobită şi mâhnită, în locul inimilor pline de vise omeneşti, de ambiţii pământeşti şi de egoism.

Prin inimile oamenilor trecea graniţa care despărţea pe cei ce se credeau fiii lui Avraam, de cei păcătoşi. Isus ia partea celor din urmă.

Totuşi nu-I uită nici pe cei dintâi, de la care nu a avut decât necaz şi împotrivire, dar a căror orbire e un pericol mai mare de osândă decât orice păcat, căci duce la păcatul împotriva Spiritului Sfânt, care nu are iertare. Pe cruce fiind, i-a privit îndurător şi, dacă nu meritau să le spună: “credinţa ta te-a mântuit” – căci ei n-aveau credinţă –, nici: “îţi iert păcatele” – căci n-aveau inimă smerită şi dragoste –, totuşi a făcut şi pentru ei ce-I mai rămânea să facă, şi anume să ofere Tatălui ceresc, şi pentru ei, împreună cu moartea Sa, rugăciunea: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. Cu câtă dragoste a spus: “Părinte, iartă-le lor” şi cu câtă durere: “nu ştiu ce fac” din cauza orbirii lor!

În faţa unei astfel de atitudini, Isus demonstra că graniţele poporului ales nu sunt frontiere geografice sau etnice şi că adevăratul duşman al lui Dumnezeu este egoismul şi mândria, dar mai ales inima înrăită.

Fariseii, dacă l-ar fi urmat pe Isus, ar fi trebuit să-şi recunoască păcatul, să facă pocăinţă, să renunţe la dorinţele lor pământeşti. Dar ei nu doreau asta. Ei doreau puterea şi nu acceptau înfrângerea. Fericirea predicată de Isus, care nu aproba violenţa, nu li se potrivea. Iar durerea lui Isus era că aceştia nu voiau să-l înţeleagă.

Cât era de departe acest Dumnezeu gândit de om şi Dumnezeul pe care ni-l revelează Isus!

  1. No comments yet.
  1. No trackbacks yet.