Viorel Codrea

Auzit-am că, pe vremuri,
Dumnezeu ar fi dorit
Ca să afle, printr-un înger,
Dacă omu-i fericit!

Merse îngerul pe cale
Lumea-ntreaga colindînd,
Când la deal şi când la vale,
Pe creştini tot întrebînd

Unul zise: „- Cum pot oare
Fericit să mă numesc?
Să îmi fie cu iertare,
Nu vezi cât de mult trudesc?!”

Altul zise cu durere:
„- Eu aş fi, dar ce să fac,
Fiindcă banii-s la putere,
Iar eu sunt un om sărac!”

Unul spuse cu mândrie :
„- Eu am bani, ce pot să zic?
Am destulă avuţie,
Nu duc lipsă de nimic!

Însă fericit aş spune
Că nu pot să mă numesc,
Fiindcă n-am copii pe lume
Şi încep să-mbătrânesc.” Read more…

            Dragilor,

Pregătind materiale pentru orele petrecute cu cei mici și căutând mici materiale video pentru cateheza celor mici, am văzut azi un filmuleț după o povestire a lui Lev Tolstoi. Mi-am amintit și povestioara… Și m-au năpădit gândurile! Am considerat extrem de util să vă (re)aduc în atenție această povestire plină de tâlc.

În cele ce urmează redau povestioara și filmulețul care o ecranizează.

Iată povestioara:

Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiţi.

Întreaga familie mânca împreună la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsă pe faţa de masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până-ntr-o zi când… Read more…

Am participat sâmbătă, 22 martie 2014, la Marșul pentru viață în Oradea. Un album de fotografii de la acest eveniment se pot viziona aici. Contextul a fost unul providențial. Eram în cadrul celor 3 zile de exerciții spirituale pentru familii.

La acest eveniment a participat din plin și Episcopia Greco-Catolică de Oradea, în frunte cu PS Virgil Bercea – episcopul eparhial, alături de structurile și asociațiile aparținătoare.

La marșul din acest an, la Oradea, au participat câteva sute de persoane, iar la nivel național au fost organizate în mai multe orașe ale țării, cumulând persoane de ordinul miilor sau zecilor de mii de participanți.

Să nu uităm că dreptul la viață este inalienabil, elementar și fundamental din primul moment al concepției!

În urmă cu ceva ani am auzit o melodie care mi-a plăcut foarte mult. Am reascultat cântecul în acest context cât se poate de potrivit al marșului pentru viață. Am înregistrat momentul și, cu multă bucurie, vi-l împărtășesc. Read more…

Egoist și individualist, ghidat numai de propriile interese și plăceri, tânărul crescut în fața micului ecran este incapabil să se descurce singur în viață. În privința relației de dragoste, lucrurile stau cu mult mai rău. Cu toate că-și cheltuiește o mare parte a tinereții cu această problemă, nu știe mai nimic despre ce înseamnă cu adevărat dragostea, nu știe practic să iubească pentru că nu a învățat să rabde, să ierte, să se jertfească, să-l compătimească pe celălalt, să-i asume neputințele și să-l sprijine. Crezând că dragostea se reduce la povestea sentimentală îngheiată cu o relație sexuală, la distracție și plăcere, acest tânăr este permanent deziluzionat de persoana celuilalt și de propria persoană. De fapt, aceasta este drama cea uriașă dintre pretențiile sau drepturile pe care televiziunea l-a învățat să și le revendice și capacitățile mentale, disponibilitățile emoționale, afective și abilitățile practice pe care tot televiziunea i le-a modelat. Read more…

În timp ce se punea foc în colțurile bibliotecii (din Alexandria, Egipt, la anul 640 d.Hr.), un bibliotecar bătrân s-a ascuns pe o alee îngustă, uitându-se cum flăcările se înălțau la cer. După câteva zile, când clădirea, cândva măreață, ajunsese o ruină fumegândă, bibliotecarul se așternu pe treabă, scormonind printre rămășițe cu un băț. Nu rămăsese nici un papirus.

Cu inima frântă, dădu să plece, când lovi cu piciorul un vas aproape carbonizat, din care ieșea capătul unui sul subțire și îngălbenit, singurul document rămas din Biblioteca din Alexandria. Bibliotecarul l-a înhățat pe dată și a scuturat cenușa de pe eticheta scorojită din pricina căldurii.

Titlul suna așa: „Secretul pietrei fermecate”. A privit în jur și și-a croit drum printre ruine, ca să-și cerceteze descoperirea.

Secretul pietrei fermecate ieșea la iveală, pe măsură ce citea. Piatra fermecată era, de fapt, o pietricică, dar avea puteri magice. Orice material care intra în contact cu ea se prefăcea, pe loc, în aur!
Papirusul preciza că piatra fermecată arată ca alte mii de pietricele care acopereau o anume faleză înaltă și izolată, deasupra unei plaje înguste, de care Marea Mediterana își izbea valurile cu zgomot. Dar secretul era următorul: adevarata piatră fermecată era caldă la atingere, în timp ce restul pietricelelor erau reci. Read more…

O veche istorioară spune că un om neprihănit a venit într-un oraș unde erau mulți oameni care trăiau în păcat sperând să-i salveze. A început să umble din casă în casă, din piată în piată, strigând pe fiecare stradă: “Oamenilor, pocăiti-vă! Ceea ce faceti voi este păcat. Acesta vă va distruge, pe voi si copiii vostri!” Oamenii râdeau, dar el continua să spună mereu aceleasi cuvinte, fără ca cineva să-l bage în seamă.
Într-o zi, un copil l-a oprit pe stradă si l-a întrebat:
– Sărmane om, nu vezi că n-are rost?
– Da, văd, a răspuns omul.
– Atunci, de ce mai continui?
– La început, a zis el, am crezut că-i voi putea schimba. Acum continui să strig ca să nu mă schimbe ei pe mine. Read more…

Într-o zi, un înţelept din India puse următoarea întrebare discipolilor săi:

– De ce ţipă oamenii, când sunt supăraţi?

– Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

– Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întreabă din nou înţeleptul.

– Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încearcă un alt discipol.

Maestrul întreabă din nou:

– Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?

Niciunul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:

– Ştiţi de ce ţipăm unul la altul, când suntem supăraţi?… Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.

Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci, când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înteleg. Asta se petrece atunci, când două fiinţe se iubesc, au inimile apropiate. Read more…